Boca Zian, cum se intitula el în traiul cel păcătos, dăduse binețe istei lumi în luna lui Răpciune, pe 29, în 1910, în Vața de Sus, Hunedoara. Rămas orfan de tatăl care-l bătea, așa, să nu mai piarză timpul liber, Zian s-a lipit, într-a patra, de Kant și a sa ”Religie în limitele rațiunii”. La două decenii de viață era înscris la Academia Teologică de la Sibiu, preocupat a vedea cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Nicolae Bălan, mitopolitul, a aflat că mânuie cu migdală penelul. L-a trimis la ”Arte Frumoase”, la București. Studia mult. Legionarii îl chemau la ședințe, la cuib, dar el le zicea că n-avea vreme, arhanghelii lui se ascundeau printre buchiile cărților. Ajunge la Sfântul Munte. E citéț, adică cetitoriu din Sfintele Scripturi, și ipodiacon. În Vinerea Izvorului, după Paștile anului 1939, fuse tuns în călugărie. Îl botezară Arsenie.
Într-o iarnă, poate cea a lui 1941, acolo, la Sâmbăta de Sus, s-a trezit cu o avalanșă de oameni. De toate vârstele și de toate treptele. A început să-i ”trateze”. Atât voia. De alte gânduri și de alte rosturi era străin.
N-apucă să se apuce de el. Biserica pune presiune, e lăsat la vatră pe 30 ale aceleași luni.
Și-a trandafir, și-a bujor, și-a zambile de cele violete mirosea când l-au săltat a doua oară. “Aaaa, tovarășul părinte arhimandrit! Poftiți, bine ați venit pe la noi! Ia să vedem dacă pe aici veți face minuni, de cele de-ale dumneavostră!”, l-au batjocorit. 14 mai 1948, sediul Siguranței Regionale Brașov. Un creion adăugise pe dosar: ”Ajutor dat bandiților legionari din munți”. O lună și jumătate l-au schingiuit. De la Sâmbăta de Sus, de unde era stareț al Mănăstirii ridicate de Domnul Brâncoveanu, îl luaseră la Făgăraș. Sub Tâmpa, bătăuș șef se afla Kalusek. Lovea cu pumnul, direct, ca să poată zice, apoi, c-a mardit un sfânt. Ceilalți deținuți urlau în timpul aplicării corecțiunii. El se ruga pentru ciomăgari. Apoi s-a produs minunea! Femeile din Șchei, auzind că e tras la Siguranță, venit-au cu merinde la poartă. La început, fuseseră gonite de către cerberi. Apoi, milițienii luau ce era bun, dădeau la dușmanii arestuiți ce le prisosea…
Mitorpolitul Nicolae Bălan, de-l știa de copilandru, i-a zis că-l mută de acolo, că prea e urmărit. În noiembrie 1948 l-a strămutat de la Sâmbăta de Sus la Prislop, unde a rămas multă vreme.
A treia oară l-au temnițat direct la Canal. Dimineața, la 5, pe 16 ianuarie 1950. Sublocotenentul de Securitate Uifalvi Alexandru vine cu propunerea ca Părintele ”să fie încadrat în U.M. (n.a. – Unitate de Muncă), fiind un dușman activ al regimului actual și al clasei muncitoare”. Boca mucenicește aici un an de zile. Pe 6 ale lui decembrie, Creștina (Cristina), mama sa, trece la Domnul. Ist lucru se petrece în Hălmagiu, județul Arad. Femeie de 59 de ani, de care Arsenie se înstrăinase voit, spre a putea lua a călugăriei cale…”Mama mea, Creștina, avea ochii albaștri, ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă facă preot”.
Pe 8 decembrie – ziua îngropăciunii – Arsenie și-a depășit norma de muncă. A cerut doar să fie slobod a se hodini. Cale de două ceasuri, îl lăsară în pace. Apoi, bătură în ușa barăcii. ”Părințele, scoal’, bre!” Dar Boca nu era acolo! Conform celor de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, doi țărani confirmă că preotul se găsea lângă sicriul mamei sale, în județul Arad! Ori, între Hălmagiu și coloniile de la Canal sunt, în linie dreaptă, 600 de kilometri! Securitatea intră, imediat, pe fir. Nimeni nu poate concepe o evadare dintr-un regim de detenție ca cel de la Canal. Dar, vorba lui Einstein: ”Sunt două variante de a-ți trăi viața. Una, ca și cum nimic nu e miracol în viață, cealaltă, ca și cum totul este miraculos!”
De Rusalii, în ’53, doar l-au chemat să-l întrebe de sănătate. Era pregătit să treacă după zăbrele, dar l-au iertat. A patra oară l-au luat pe 5 octombrie 1955. Până în aprilie 1956. A bifat închisorile de la Timișoara, Jilava și Oradea. Cum ședea el, așa, în fund de celulă, în genunchi și se ruga, numai ce în fiecare noapte, la 12, ușile închisorii se dezferecau. L-au scos, l-au bătut, l-au făcut în fel și chip să spuie cum și ce drege. Ciomăgarii credeau că părintele are iarba fiarelor, cu care umblă aricii cei țepoși în bot și el cum viețuise mai mult prin păduri, printre jivine, a făcut rost cumva de cârligioara asta, o punea pe lacăt, iar ușile cele grele se descuiau. I-au băgat doi securiști în celulă. Să afle ce și cum. Ei îl întrebau, el tot sta și se ruga…
”Geamurile acelea nu se deschid, c-așa-s ele, vechi! Și zice colonelul acela mai departe: <<La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi, în fața Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-a rugat părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uși erau! Un rând de gratii, un rând de uși de fier și un rând de uși normale. O cheie era la mine, una la altul și a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalți doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc”…
”Și zice colonelul: <<Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem ușa…și nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea și nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate și ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-și poate închipui că există așa ceva?! Generalul ne întreabă: No, cum l-ați luat. Unde l-ați dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceți-vă și aduce-ți-l!” Noi eram disperați: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă și tocmai spunea <<Pace tuturor!>> Noi intrăm pe ușă și numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu a terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, și apoi l-am dus. Și zice colonelul: <<Eu de atunci i-am zis generalului: Să știți că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă așa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieșit omul ăsta? Un om simplu nu face așa ceva! Nu face așa ceva!>>”
(Părintele Ghelasie Țepeș, povestind despre colonelul care l-a arestuit, la Sâmbăta de Sus, pe Arsenie Boca)
A cincea oară nu l-au mai ”cazat”, dar i-au făcut ”cheie”, ca să-l scoată, definitiv, din monahism. Era 1959 când i-au înscenat ”nereguli financiare”. Așa l-au depărtat de altar, așa i-au interzis să mai slujească. Dac’ a stat în tristețe? ”La Prislop, unde fusese exilat, a plâns trei zile și trei nopți. Simțea că nu va mai ajunge, niciodată, la Sâmbăta, că va fi alungat din toate mănăstirile și că doar la moarte va mai putea îmbrăca odăjdile bisericești”, își amintea părintele Pantelimon, căruia Boca-i fuse duhovnic.
